DOR (I): 5:12 am

O serie de scene din primele zile după moartea soțului meu

În vara lui 2024 a fost excesiv de cald.
Ne planificasem concediul pentru final de iulie. Grecia. Plecam peste o săptămână.

Joi seara ne-am culcat ca de obicei.
Eu prima, cu pisica.
El urma să vină mai târziu și să o scoată din cameră.

De regulă mă trezeam pentru că mă pupa grijuliu înainte de somn.
În noaptea aceea nu m-am trezit.

M-am trezit însă la un zgomot nefiresc.

Am aprins lumina și am realizat instant că Bodo geme.
Se sufoca.

Am sunat la 112 și am reușit să spun totul în ordinea deja exersată pentru astfel de situații:
bărbat, 43 de ani, cardiomiopatie dilatativă, insuficiență cardiacă grad trei.

Era vineri, ora 5:12 dimineața.

Minutele treceau și mă tot gândeam că e foarte devreme, că ambulanța zburdă pe străzile goale și vine să salveze.

Îi spuneam că va fi bine.
Îi spuneam asta cu o voce pe care nu o recunoșteam.
Ca și cum eram eu, dar în același timp nu eram eu.

I-am tras puțin de tricou, să îi dau spațiu în jurul gâtului.

Atunci am observat petele.
Mici. Ca niște vânătăi marmorate în jurul gâtului, coborând spre piept.

Am mai sunat o dată.

Și încă o dată.

Între apeluri, încercam să rămân calmă.
Încercam să cred că e doar un episod.
Că va trece.

Apoi el nu mi-a mai răspuns.

Privirea lui era fixă, printre ochii întredeschiși.
Și, pentru o fracțiune de secundă, aerul din casă s-a schimbat.

Casa noastră nu mai era casa noastră.
Era un spațiu în care timpul se dilata și nu se mai mișca în direcția normală.

Ambulanța nu ajunsese încă.

Am mai sunat.

Și am așteptat.

— A.