Primăvara uitată

Un poem

Tăcuți sau vocali,
visători sau opozanți,
primăvara ne prinde din nou nepregătiți,
cu parfum amețitor de flori
și cu iz de ridicol în felul
în care ne credem veșnici.

Întâi vine ca o glumă blândă,
cu muguri timizi pe crengi,
apoi ca o glumă serioasă,
când grădinile se umplu,
și, în final, ca o lecție
pe care o uităm mereu:
nimic nu rămâne,
totul curge.

Umanitatea –
niciodată luată de bună,
dar mereu grăbită
să creadă că știe.

Ne pricepem nu doar la fotbal,
ci și la fluturi, la iubiri,
la promisiuni făcute în ploaie.

Mesaje trimise de vânt
rămân suspendate în aer,
ca ecouri fără casă.

Unul își pierde dragostea
într-o gară aglomerată,
altul poartă amintiri vechi
ca pe o haină uzată,
dar refuză să le lase.

Și totuși, în fiecare an,
primăvara ne ceartă blând:
„Vă prostiți degeaba,
viața nu așteaptă.”

Ce să zic,
m-am hipsterit
și port flori în buzunar,
ca un manifest mut.

Stai viu,
fii prezent –
fabula unei lumi
care mereu renaște
din propria uitare.

—A.