Viață, te pup!

un poem de iubire

Mă alerg cu viața.
Uneori, ea fuge de mine și îmi trântește ușă după ușă în nas, alteori iscusința cu care mă fofilez pe lângă pereți în miez de noapte o face să mă piardă din radar și nici măcar să nu se prindă că am dispărut din ea.

Mă alerg cu viața, ca două proaste care se ceartă de la al cui e elasticul de păr și cine cui i-a furat parfumul.

Ne împungem ca două surori care și-ar fi dorit să fie vitrege.
Să mai scape una de alta din când în când, măcar câte un weekend.

Mă alerg cu viața și ne mai mușcăm din când în când.
Ea mă prinde uneori de gleznă, mă trântește în praful drumului și îmi râde fix în față.
Eu o înjur printre dinți, îmi scutur genunchii juliți și pleoapele grele de plâns și jur că nu mai joc jocul ăsta niciodată.

Dar mă ridic iar.
Și iar.
Și iar.

Și ea știe.
Și eu știu: nu avem ce face una fără cealaltă.
Ne obosim, ne enervăm, ne sabotăm și ne împăcăm de mii de ori.
Avem un fel de dependență una de alta, o karma bolnavă care nu se lasă desfăcută, ca o gumă lipită de talpa pantofului – enervantă, dar deja parte din mersul meu.

Mă alerg cu viața și ea face mișto de mine, cu stil.
Când îmi dau drumul la joc, când încep să cred că, în sfârșit, m-am prins de reguli, se schimbă teritoriul.

Deodată îmi joacă în față cu zaruri trucate, cu lecții noi, cu oameni neașteptați și cu replici de filme proaste.

Altă dată îmi trimite semne – subtil ca un ciocan pneumatic.
— Bam! Mai vrei un test? Ține încă unul. Ai zis că ești puternică, nu? Hai, demonstrează.

Și mă provoacă.
Își suflă ironic bretonul imaginar din ochi și mă întreabă cu o sprânceană ridicată:
„Mai poți, mai vrei, sau facem o dramă și din asta?”

Uneori chiar fac o dramă din asta.
Cu scenariu, orchestră și furtună emoțională.
Să simt, dacă tot e să fie.
Să doară, să ardă, să sape șanțuri adânci în mine, ca să încapă și adevărul, nu doar iluziile.

Mă alerg cu viața și, deși mă înnebunește, trebuie să recunosc: are stil.
Își poartă lecțiile ca pe niște rochii couture – unele mă strâng până nu mai pot respira, altele îmi vin perfect abia după ce cresc în ele.
Și mereu, dar mereu, îmi arată ceva ce nu voiam să văd.

M-a învățat că oamenii pleacă la timp sau prea târziu, dar niciodată când e convenabil.

Că dorul e o formă de fidelitate.

Că inima se rupe, dar nu moare – se înghesuie, ca apa, în orice vas, în orice viață nouă.

Că nu există „gata, am înțeles”, există doar „azi am înțeles puțin mai mult decât ieri”.

Și, în rare seri bune, când tăcem amândouă, eu și viața ne prindem din urmă.

Ne așezăm pe marginea drumului, cu coastele vinete și inimile obosite, pentru o clipă.
O privesc.
Mă privește.
Și niciuna nu mai zice nimic.

Ne știm pe de rost: ea fuge, eu caut; ea lovește, eu cresc; ea încearcă, eu rezist.
Suntem două nebune care se vor până la capăt.

Adevărul e că nu mă alerg cu viața ca să câștig.
O fac ca să rămân vie.
Ca să nu adorm în mine.
Ca să nu uit să simt.

Și cred că ăsta e pactul nostru nescris:
ea nu mă lasă să uit că trăiesc, iar eu nu o las să uite că va muri.

Într-o zi poate o să obosim amândouă și o să ne prindem de mână, nu de păr.
Până atunci, însă… am pantofii de alergare, suflet încăpățânat și drum lung în față.

Să fugim în lume, dragă viață.
Sunt gata.

—A.